Arhitectura (latina architectura, din grecescul ἀρχιτέκτων arkhitekton „arhitect”, din ἀρχι- „șef” și τέκτων „creator”) este atât procesul, cât și produsul planificării, proiectării și construirii clădirilor sau a altor structuri. Lucrările arhitecturale, sub forma materială a clădirilor, sunt adesea percepute ca simboluri culturale și ca opere de artă. Civilizațiile istorice sunt adesea identificate cu realizările lor arhitecturale care au supraviețuit.Practica, care a început în preistorie, a fost folosită ca modalitate de exprimare a culturii pentru civilizații de pe toate cele șapte continente. Din acest motiv, arhitectura este considerată a fi o formă de artă. Textele despre arhitectură au fost scrise din cele mai vechi timpuri. Cel mai vechi text care a supraviețuit despre teoria arhitecturii este tratatul De architectura din secolul I d.Hr., al arhitectului roman Vitruviu, conform căruia o clădire bună întruchipează firmitas, utilitas și venustas (durabilitate, utilitate și frumusețe). Secole mai târziu, Leon Battista Alberti și-a dezvoltat ideile în continuare, văzând frumusețea ca o calitate obiectivă a clădirilor care se regăsesc în proporțiile lor. Giorgio Vasari a scris Viața Celor Mai Excelenți Pictori, Sculptori și Arhitecți și a prezentat ideea de stil în artă în secolul al XVI-lea. În secolul al XIX-lea, Louis Sullivan a declarat că „forma urmează funcția”. „Funcția” a început să înlocuiască „utilitatea” clasică și a fost înțeleasă că include nu numai dimensiuni practice, ci și estetice, psihologice și culturale.
Arhitectura a început ca o arhitectură vernaculară rurală, orală, care s-a dezvoltat de la încercare și greșeală la replicarea cu succes. Arhitectura urbană antică a fost preocupată de construirea structurilor religioase și a clădirilor care simbolizează puterea politică a conducătorilor, până când arhitectura greco-romană a mutat accentul pe virtuțile civice. Arhitectura indiană și cea chineză au influențat formele din toată Asia, iar arhitectura budistă, în special, a luat diverse arome locale. În timpul Evului Mediu european, au apărut stiluri paneuropene de catedrale și abații romanice și gotice, în timp ce Renașterea a favorizat formele clasice implementate de arhitecți cunoscuți pe nume. Mai târziu, rolurile arhitecților și inginerilor s-au separat. Arhitectura modernă s-a dezvoltat după Primul Război Mondial ca o mișcare de avangardă care urmărea să dezvolte un stil complet nou, adecvat pentru o nouă ordine socială și economică postbelică axată pe satisfacerea nevoilor claselor mijlocie și muncitoare. S-a pus accent pe tehnicile moderne, materialele și formele geometrice simplificate, deschizând calea suprastructurilor înalte. Mulți arhitecți s-au plictisit de modernism, pe care l-au perceput ca fiind aistoric și antiestetic, iar arhitectura postmodernă și cea contemporană s-au dezvoltat.
De-a lungul anilor, domeniul construcțiilor sa extins pentru a include totul, de la proiectarea navelor la decorarea interioară.
